În contextul modernizãrii şcolii româneşti, vechea clãdire a Liceului Naţional este înlocuitã de un nou edificiu, construit între anii 1890 şi 1894, dupã planurile arhitectului N. Gabrielescu. Ca urmare a promulgãrii, în 1898, a Legii Învãţãmântului Secundar, liceul îşi defineşte profilul teoretic mixt, cuprinzând secţiunile realã şi modernã - statut ce va persista pânã în ziua de azi. Creşterea exigenţelor programului, ca şi necesitatea preluãrii unui numãr mare de elevi, au determinat, pe parcursul primei jumãtãţi a secolului al XX-lea, extinderi succesive ale vechii clãdiri, liceul definindu-şi configuraţia finalã sub forma unui ansamblu compus din trei corpuri cu destinaţii specifice, dispuse conform unei zonificãri funcţionale prestabilite, adaptate formei şi dimensiunilor terenului.
Centrul de greutate al ansamblului îl reprezintã corpul sãlilor de învãţãmânt, rezolvat sub forma a patru aripi dispuse în jurul unei curţi interioare, dupã modelul arhitecturii academice practicate în Europa Centralã şi Apuseanã, dar preluatã la noi de majoritatea edificiilor reprezentative ale epocii. În cadrul acestei construcţii majore, funcţia de învãţãmânt este completatã de funcţia administrativã, precum şi de cea social-instructivã, reprezentatã prin sala de festivitãţi.
::Detaliu arhitectural::
Realizatã pe parcursul a trei etape de construcţie, clãdirea integreazã optim vechiul edificiu al liceului, atât din punct de vedere al alcãtuirii planimetrice, cât şi din punct de vedere al plasticii arhitecturale, caracterizate prin coerenţã şi unitate stilisticã. Cel de-al doilea corp, construit în stil neoclasic în anul 1926, aparţine fostului cãmin pentru externi, clãdirea fiind ulterior adaptatã pentru a adãposti noi spaţii de învãţãmânt.
Un al treilea corp - cel al sãlii de sport - completeazã ansamblul liceului. Situatã pe limita din spate a terenului, vechea salã de sport este refãcutã în 1978, noua configuraţie asigurând legãtura directã cu cladirea liceului. Cele trei corpuri delimiteazã curtea de recreaţie a elevilor, dispusã spre intersecţia strãzilor Arcu şi Banu, şcoala beneficiind totodatã şi de un teren de sport, amplasat spre limita de vecinatate dintre liceu şi hotelul „Traian”.
::Intrarea principala:: |
::Intrarea principala:: |
Emblemã a Colegiului Naţional, vechea clãdire, construitã la sfârşitul secolului al XIX-lea, continuã sã aducã, prin persistenţa sa fizicã şi culturalã, prestigiul binemeritat al liceului. Din punct de vedere arhitectural, clãdirea se face remarcatã în raport cu alte edificii de învãţãmânt ale epocii, atât prin originalitatea rezolvãrii plastice a faţadelor, cât şi prin abordarea extrem de „umanã” a interiorului, prin gândirea spaţiului la scara elevului, principal beneficiar al şcolii.
Aşezatã pe limita amplasamentului, clãdirea se dezvoltã de-a lungul strãzii Arcu, susţinând, din punct de vedere funcţional şi urban, vecinãtatea fostului edificiu al Academiei. Liceul îşi expune generos spre stradã o desfãşurare impresionantã de volum, rezolvat într-o compoziţie riguros simetricã, în spiritul legilor invariabile ale arhitecturii clasice.
::Intrarea principala::
Compoziţia simetricã, retragerea în volum a corpului principal, centralitatea intrãrii constituie elemente majore în stabilirea raportului şcoalã - stradã. Relaţia, aparent tensionatã, între „public” şi „privat” este amelioratã de spaţiul de detenţã, obţinut prin retragerea planului faţadei de acces în raport cu cele douã aripi laterale. Se contureazã, astfel, un spaţiu exterior tip semiincintã, realizându-se atât protejarea, cât şi definirea zonei de acces în raport cu zona publicã. Volumul „îmbrãţişeazã” spaţiul exterior, comunicând cu el, iar şcoala îi primeşte cãlduros pe cei ce îi calcã treptele.
Din punct de vedere al organizãrii funcţiunilor, se remarcã, în primul rând, o zonificare raţionalã a acestora pe nivele. Astfel, parterul adãposteşte, în exclusivitate, spaţiile administrative (cancelarie, birou-director, secretariat etc), în timp ce etajul este alocat, în întregime, sãlilor de clasã, respectiv, funcţiunii didactice şi de recreere. Apare, astfel, evidentã o gândire raţionalã a programului şcolii, prin separarea pe nivele, a fluxurilor de circulaţie şi de desfãşurare a celor douã categorii de activitãţi. Etajele comunicã prin intermediul a douã scãri, dispuse la extremitãţile corpului central, susţinând, de-o parte şi de alta, axul circulaţiilor de nivel.
::Detaliu arhitectural:: |
::Detaliu arhitectural:: |
Partiul este rezolvat în simplu tract, având spaţiile funcţionale dispuse la stradã, cu zona de circulaţie deschisã şi orientatã spre curtea interioarã.
La parter, accesul principal, destinat corpului didactic, se face prin intermediul unui hol de intrare, rezolvat la o cotã inferioarã, faţã de circulaţia curentã. Diferenţa de nivel este preluatã de douã pachete ample de trepte, dispuse simetric în raport cu axul intrãrii, şi care conferã monumentalitate spaţiului interior. Axul intrãrii este susţinut, pe latura opusã, de ieşirea spre curtea interioarã. Remarcãm, în diferenţierea de nivel a cotei de acces, intenţia sublinierii şi definirii zonei destinate intrãrii principale, ierarhizarea în ordinea de importanţã a parcursului, precum şi crearea unui spaţiu unic, prin deschiderea şi comunicarea generoasã a holului, în raport cu circulaţia curentã de distribuţie.
Intrãrile destinate elevilor sunt rezolvate la extremitãţile corpului central, fiind delimitate pe câte o laturã de rezalitul puternic al aripilor laterale. Raţionamentul dispunerii la parter a aparatului administrativ şi de conducere al şcolii, îşi gãseşte o a doua motivaţie în încercarea de a asigura posibilitatea supravegherii cât mai directe a elevilor, respectiv, a zonelor de acces ale acestora, de circulaţie (scãri ), precum şi a zonei de joacã - spaţiul curţii interioare.
Subsolul, corespunzãtor celor douã corpuri laterale, era, iniţial, destinat unor spaţii secundare-tehnice şi de servici, fiind, la ora actualã, adaptate conform nevoilor şcolii.
Organizarea perfect simetricã a partiului în raport cu axul intrãrii, îşi gãseşte reflectarea şi în compoziţia plastic-volumetricã. Funcţiunile se exprimã sincer la exterior, tratarea diferenţiatã, prin ierarhizarea pe nivel a elementelor compoziţiei plastice, reflectând specificul şi gradul de importanţã a spaţiilor interioare. Clãdirea îşi afirmã originalitatea certã prin tratarea plastic-decorativã a faţadelor. Având ca suport generator limbajul consacrat al arhitecturii academice, faţadele afişeazã, în realitate, un „eclectic” extrem de valoros, rezultat al interpretãrii orientãrilor stilistice de sfârşit de secol al XIX-lea. Arhitectul îmbinã, într-un mod rafinat şi cu totul original, alfabetul compoziţiei clasiciste, cu elemente ce definesc, din punct de vedere stilistic, şcolile tip Spiru Haret.
Faţadele sunt împãrţite în ample registre orizontale, corespunzãtoare diferitelor etaje, fiind ritmate de liniatura bine evidenţiatã, ce subliniazã limitele de nivel: profilul uşor curb încununeazã soclul simplu, înalt; brâul median este compus dintr-un profil simplu, dar puternic reliefat, ce suprapune o succesiune de discuri decorative; orizontala cornişei este rezolvatã sub forma unor panouri decorative, încadrate de mici colonete; acelaşi motiv îl regãsim în tratarea plasticã a streşinii, ce apare ca o prelungire, în alt plan, a compoziţiei cornişei - în acest caz, colonetele de piatrã îşi gãsesc replica în dispunerea ritmatã a frumoaselor console de lemn ale acoperişului.
Parterul afişeazã sobrietate şi robusteţe. Ferestrele au formã rectangularã, profilele sunt simple. Doar arhivoltele ferestrelor primesc discrete reprezentãri florale.
Etajul I, tratat diferenţat la corpul central şi la cele douã aripi laterale, pãstreazã ordinea şi ritmul compoziţiei generale, pe care o înnobileazã cu noi şi frumoase detalii plastice. Ferestrele sunt arcuite la partea superioarã şi constituie suportul de bazã al intervenţiilor decorative.
Ferestrele corpului central au suprafaţa vitral, evident, mãritã în raport cu cele ale parterului, având în vedere necesitatea iluminãrii sporite a sãlilor de clasã. Parapetele sunt rezolvate sub forma unui chenar profilat, în plan retras faţã de parament. Arhivoltele ferestrelor urmãresc linia curbã a acestora şi sunt încununate de cheia de boltã, tratatã dupã un desen floral.
::Fereastra - detaliu:: |
::Fereastra - detaliu:: |
Remarcãm, totodatã, din punct de vedere plastic, accentul central al faţadei, respectiv balconul - cu rol de a marca axul intrãrii şi de a rupe desfãşurarea ritmicã, pe orizontalã, a faţadei.
Balconul se sprijinã pe douã console de piatrã, compuse din volute puternic reliefate, încununate de elemente florale, decorate la bazã cu ghirlande şi prelungite, la partea inferioarã, cu reprezentãri zoomorfe. În contrast cu consolele de piatrã, parapetul - din fier forjat - apare ca un element fin ajurat.
Ferestrele corpurilor laterale constituie suportul unei interpretãri clasice desãvârşite. Parapetul, sub formã de chenar, este compus dintr-un glaf bine evidenţiat, susţinut de douã console cu profil geometric. Ferestrele sunt încadrate de câte doi pilaştri, trataţi printr-o modenaturã finã, decoraţi în zona medianã cu rozete şi încununaţi de capitele. Ancadramentele se terminã, la partea superioarã, printr-o cornişã suprapusã arhivoltelor ferestrelor, proporţia şi nobleţea detaliilor conferind un surplus de monumentalitate. Ordonanta se continuã pe verticalã prin ferestrele nivelului superior, cu parapete tratate sub formã de balustri şi arhivolte care interpun panouri decorative.
::Pictura exterioara:: |
::Pictura exterioara:: |
Clãdirea îşi afirmã, în plus, originalitatea prin paramentul din cãrãmidã aparentã, ce îmbracã suprafeţe ample, delimitate de liniatura elementelor de piatrã. Trãsãtura de bazã, la nivel de ansamblu, a plasticii faţadelor, o constituie armonia cromaticã, generatã de utilizarea diverselor materiale (cãrãmidã, piatrã, suprafeţe tencuite decorative, lemn), generând contraste prin culoare, ritmarea suprafeţelor şi diversitate în cadrul unei compoziţii stilistice unitare. Remarcãm, totodatã, execuţia şi calitatea impecabilã a finisajelor şi acurateţea elementelor de detaliu. Utilizarea cãrãmizii conferã volumelor un aspect robust, viguros, sobru şi cald, în acelaşi timp. Elementele de piatrã - profilele orizontale ce unificã ferestrele la nivelul parapetelor şi arhivoltelor, ancadramentele, bosajele de colţ ale pavilioanelor - apar ca accesorii de definire a unei compoziţii unitare, complexe, constituind mijloace plastice de ritmare, gradare şi subliniere a volumelor.
Gândirea raţionalã a programului, mai ales originalitatea exprimarii plastic volumetrice sunt atribute de bazã, ce conferã edificiului un caracter de unicitate în sfera clãdirilor reprezentative ale epocii. Valoarea acestui monument al patrimoniului naţional sporeşte prin integrarea şi persistenţa sa culturalã de-a lungul etapelor de evoluţie istoricã şi prin identitatea sa, ca prezenţã urbanã specificã, oferind o imagine unicã în ansamblul clãdirilor istorice ale municipiului Iaşi. Generaţia actualã trebuie sã-şi asume rãspunderea socialã de a acorda o atenţie deosebitã, atât pentru prezervarea acestei vechi construcţii şcolare, cât şi pentru gãsirea mijloacelor optime de dezvoltare a valenţelor social-culturale. Mãsurile active, alãturi de popularizarea demersului, îşi regãsesc motivaţia de bazã în scopul bine definit de a pãstra şi de a înmâna generaţiilor viitoare factorii cei mai stabili de identitate, de tradiţie şi de continuitate spiritualã.